marți, 28 noiembrie 2017

Maroc- Prima traversare a Atlasului Inalt (Tizi n'Test)


Ziua 1- Revederea

Abia atunci cand avionul celor de la Lufthansa isi ridica botul de pe pista din München si acceleratia te lipeste putin pe scaun, abia atunci ma incearca cu adevarat primele sentimente de concediu. Nu decolarea avionului a facut declicul, ci imaginea Alpilor acoperiti de zapada, despartiti de plafonul de nori lenticulari si josi de o fasie lata de cer senin, colorat de un rasarit intarziat. Culorile se topesc in degrade si se adauga una peste alta de parca ar complota toate pentru o prajitura in straturi: negrul pamantului arat, goliciunea padurilor in nuante inchise, zapada urcand progresiv, nori pufosi si plati acoperind varfurile de 3000 m, varfuri de 4000 m iesite in soare, apoi un plafon mai compact de nori cenusii, si peste ei, in final, un soare darnic si neobisnuit de stralucitor pentru finalul lui noiembrie.

Orele incomplete de somn isi spun cuvantul si doua ore din zbor se scurg dormind. Doar anuntul pilotului razbate prin doapele de urechi si privirea descopera sub noi, usor suprinse, cladirile joase si rosiatice ale Marrakeshului si la distanta varfurile Atlasului Inalt, la vremea asta complet lipsite de zapada. De sus orasul se vede cumva comprimat si inghesuit, de parca ar fi o medina uriasa.

Negociatul unui taxi ne iese usor, mai ales ca pretul usor exorbitant (echivalentul a 25 de euro) e o invitatie nespusa spre negociere. Il scoatem fara probleme la 15 euro, putin mai mult decat tariful oficial, dar avand in vedere ca aveam cu noi si bicicletele, cam asta e pretul ne care ne gandeam si noi. Taximetristul e trecut de 50 de ani, dar vorbeste o franceza frumoasa, drumul spre medina trecand pe nesimtite.

Atunci cand Mercedesul editia 70 toamna ne lasa la portile orasului vechi imi dau seama ca tura asta are putine sanse sa fie memorabila din doua mari motive. Lipseste socul cultural si concediul de anul trecut din India m-a calit pentru multe. Adevarul este ca oricat de greu imi e la inceput, socul cultural e cel care diferentiaza concediile memorabile de cele uzuale. Sau poate am sa ma insel si Marocul ma va suprinde din nou? Ramane de vazut.
Asteptarile mele de la Maroc, sau cel putin de la Atlasul Inalt aratau cam asa
Ne inhamam (la propriu) la cutiile de bicicleta si ne strecuram pe stradutele inguste, cele cateva sute de metri pana la hostel.
Pe straduetele medinei
Dupa ce depasim momentul "furca de pe Felt are joc" si asamblam cursierele, o pornim spre piata unde se intampla totul (un fel de toate drumurile medinei duc spre Djema el-Fna), cu gandul la un suc de portocale proaspat pe care il asortam cu niste alune de padure calde. Ne lasam pasii sa se prelinga agale printre tarabe, fara sa mai intoarcem insa capul la toate reclamele si la toti cei care umplu cu zgomotul si cu prezenta lor aerul asa cum facem, involuntar, data trecuta. Dupa ce rezolvam taskurike administrative ne cautam o dugheana comuna unde sa mancam de seara, mai radem un suc de portocale si ora 19.30 ma gaseste deja in pat dupa cateva zile in care am fost restanta cu somnul.
Piata
Ziua 2- Prima zi pe drum

Desi ne propunem sa fim matinali, stiu ca nu e rost de plecat devreme azi. Fiind chiar prima zi pe drum, gasirea aranjarii perfecte a bagajului pe bicicleta ne va lua ceva timp.

Terminam aranjamentul fix inainte de micul-dejun si dupa ce ne facem plinul de dulce si urcam energia la cote corecte cu o cafea, ne urcam in final pe cursiere. Medina cu pietrele ei cubice, traficul nebun de pietoni, biciclisti, carucioare, curbe inguste, ganguri mereu suprinzatoare de unde iese cineva si nu in ultimul rand biciclete incarcate se simte ca o saritura in ocean.

Facem o prima oprire pentru un ultim suc de portocale, nimerim usor iesirea corecta din oras si ne intindem la pedalat pe un drum cu asfalt impecabil. 

Renuntam repede la drumul principal si plonjam in necunoscut. Pedalam cam 20 de kilometri pe asfalt bun si trafic inexistent printr-un semi-desert. Noroc ca temperaturile sunt placute si soarele e la fix. Pe contarasens numaram cel putin 20 de oameni de cursiera, 80% din ei marocani. Acum 3 ani nu am vazut niciunul. Acum 3 ani nu exista in schimb nici mallul de pe drumul spre aeroport, de care ne povestea cu relativa mandrie taximetristul de ieri. E clar ca Marocul se schimba si orasele mari dau, fara indoiala, tonul.
Drum intins
Nu stiu daca desenele astea de pe zidurile unei scoli din Maroc, fac si ele parte din schimbare
Din Amizmiz unde mancam de pranz, drumul asfaltat face stanga pentru a intersecta peste 30 de kilometri drumul principal ce vine din Marrakesh si merge spre Tizi n'Test. Inainte se face un alt drum ce merge pe o vale ce se infunda aparent in munti si care ar putea face obiectul unei explorari viitoare pe MTB/ o alt bicicleta echipata de drumuri grele. Mi se pare totusi incredibil cat de usor ne vin idei de ture noi cand suntem pusi fata in fata cu muntele.
Fasole, linte, burta, ceai, paine la 2 EUR
Varianta noastra asfaltata merge spre est si urmeaza un drum lat cam de o singura banda generoasa, dar pustiu. Ne coboara in serpentine largi in firul fiecarui rau si ne urca de acolo inapoi, garantand cu ocazia asta ceva diferenta de nivel si pentru ziua de azi.

Asfaltul se strica pe la jumate, brusc, in fata unui viitor pod desemnat ca fiind opera de arta. Asa scria pe panou: travaux pour la création d'une ouvre d'art sur Oued NfissPana va fi gata opera asta de arta, avem de luptat cu un drum prost si o urcare lunga, pe care amandoi simtim nevoia unui ultim pinion suplimentar. Fara bagaje nu ar fi fost nicio problema, dar asa, se schimba treaba.
Drum lat de o banda cu asfalt impecabil

Primul palmier din tura asta
Totusi locurile sunt clar mai frumoase fata de drumul principal. Fara localitati, doar simplitatea pantelor abrupte de pietris, nisip si pamant rosu pe care stau aninate paduri de pini. Nimic altceva.

Pedalam la intrecere cu apusul si ajungem la fix in in primul sat mai maricel pentru a face aprovizionarea de seara: de aici niste linte, o conserva de pasta de rosii, niate porumb si niste masline, de la alt magazin paine si dulciuri si in final, de la un restaurant de pe marginea drumului ceapa ce va definitiva mancarea noastra de seara.

Prima noapte la cort a concediului ne gaseste intr-un loc linistit, stransi in jurul primusului si bucurandu-ne de o noapte cu temperaturi de inceput de septembrie in Romania.
Locul de cort, la liziera padurii
Date si track: aici

Ziua 3- Urcand spre Tizi n'Test

Locul de cort de la marginea padurii a fost numai bun: cu ceva apa clocita pentru spalat oala, cu nisip si ace de pin in care sa scapi haine, dar in primul rand cu liniste si caldura. In ciuda planurilor facute de Radu pe hartie nu ne iese nici azi o plecare matinala. Dureaza pana ce fiecare obiect isi gaseste locul in bagajul eficientizat la maxim. Oprim in Ouirgane pentru un mic-dejun pe marginea drumului dominat de dulce: un borcan de gem de caise si cateva curmale delicioase, alaturi de nelipsita paine. Cu glicemia ajunsa din nou la cote normale putem in sfarsit sa ne asternem la drum. Kilometrii nu se scurg insa asa de bine pe cat ne-am astepta si pauza de masa in Ijjoukak pica la fix. Desi sunt o multime de dughene pe marginea drumului, toti vand numai tajin. Oalele cu mancarea zilei lipsesc cu desavarsire. Luam un tajin mediocru pe care il asortam cu multa paine, final touch-ul fiind dat de paine cu curmale si cu 2 pahare de ceai cald si dulce. Cat stateam sa mancam, pe marginea drumului a oprit un autocar de marocani, o parte dintre ei intrand sa manance in ghereta noastra. Pentru ca sunt orientata fix cu fata spre mesele din interior pot sa urmaresc natural toate gesturile, de la cum dovedec tajinul fara lingura, cum dizolva zaharul cubic in ceai si pana la modul in care se sterg pe maini si se ridica satisfacuti de la masa. 
In zonele in care valea e inca larga si roditoare
Dupa o pauza de 30 minute o luam din loc, doar pentru a ne opri 8 kilometri mai sus si pentru a vizita moschea de la Tinmel, o moschee din secolul 12 si una din cele doar doua mochei din Maroc deschise non-musulmanilor. Pe langa vechime si istoria ei, ce au determinat Marocul sa o propuna in 1995 pe lista Patrimoniului Unesco (nu a fost acceptata), aici nu se desfasoara nicio rugaciune. Suntem singuri pe aici, pana si paznicul a plecat la masa si ne-a rugat simplu sa inchidem usa dupa noi cand plecam. Imi plac minutele acestea lungi si fara graba cand ai spatiul si timpul pentru tine, putand pregeta in fata unui detaliu, ori lasa imaginatia sa dezvolte mai departe cele cateva randuri livrate de Wikipedia.

Tinmel
Pauza la Tinmel ne-a priit. Nu ca ar fi fost lunga, dar dintr-o data incepem parca sa pedalam mai legat. Valea ramane inca larga, cu multe pante terasate si cu copaci ingalbeniti insotiind firul de apa ce da viata locurilor, caci in Maroc apa = viata.

Fara indoiala muntii Atlasului Inalt, asa cum i-am cunoscut eu in ambele dati la final de toamna/ inceput de iarna nu sunt muntii visurilor mele. Dar la distanta suficient de mare intre vizite, ma pot lasa placut uimita de simplitatea peisajelor. Linii unduite ce se suprapun una peste alta ca faldurile unei rochii, drumuri aninate pe cate un versant, sate ascunse in fundul unei vai pana la care serpuieste un drum de access ce ne da idei si cate si mai cate mici detalii, pe care ochiul le poate suprinde in voie la cei 10 km/h pe care ii tinem pe cei 500m de urcare ce ne vor conduce pana in pas. 5 kilometri abrupti (asa ne sunt cel putin prezentati de un vanzator de mere de pe marginea drumului) si alti cativa kilometri de fals-plat. Inserarea ne prinde pe acesti kilometri de plat inainte de pasul propriu-zis si cum locurile de cort lipsesc cu desavarsire, tragem la cafeneaua din pas care e de fapt un fel de loc bun la toate: cafenea, restaurant, magazin de suveniruri si camere de inchiriat. Oferta unui dus cald si a unor prize de incarcat electronicele au inclinat in mod cert balanta.
Urcarea spre Tizi n'Test si apusul 
Dus, prize, caldura intr-un pas la 2100? Suna bine!
Pe cand stam afara si gatim, cu varfurile Atlasului Inalt in spate si valea aglomerata si fertila ce preceda Anti-Atlasul in fata, sub un cer cu stele si luna in crestere, citind din Lonley Planet despre plajele la Atlantic ale Marocului, o alta zi de luni, peste 2 saptamani, cand ar trebui sa fiu din nou acasa, in infriguratul si ninsul Brasov, reluand rutina munca- sala/Zwift- somn imi pare ataaat de departe...

Date si track: aici
Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu